Iubesc igiena

“Societatea noastră occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale şi politice, duce tot mai puţin la sănătatea mintală şi tinde să submineze la individ securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi; ea tinde să-l transforme pe individ într-un automat care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.

Să ne ferim de a defini igiena mintală drept prevenirea simptomelor (nevrotice). Simptomele, ca atare, nu sunt duşmanul ci prietenul nostru; acolo unde se manifestă simtome, există un conflict şi conflictul arată întotdeauna că forţele vieţii care năzuiesc spre integrare şi fericire se mai luptă încă. Victimele cu adevărat pierdute ale bolilor mintale se găsesc printre cei care par a fi cei mai normali. Mulţi dintre ei sunt normali pentru că s-au adaptat atât de bine la modul nostru de existenţă, pentru că glasul omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici măcar nu mai luptă să nu sufere şi nici nu mai manifestă simtome, aşa cum se întâmplă în cazul nevrozatului.

Ei nu sunt normali în sensul absolut al cuvântului; ei sunt normali doar în raport cu o societate profund anormală. Adaptarea lor perfectă la această societate anormală dă măsura bolii mintale. Aceste milionane de oameni anormali de normali, ducând o viaţă cuminte într-o societate la care – dacă ar fi fiinţe pe deplin umane – n-ar trebui să se adapteze, mai au “iluzia individualităţii”, însă de fapt ei au fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul lor devine treptat asemănător cu uniformitatea. Dar uniformitatea şi libertatea sunt incompatibile. Uniformitatea este, de asemenea, incompatibilă cu sănătatea mintală… omul nu este făcut să devină un automat şi, dacă ajunge aşa ceva, i se distruge baza sănătăţii mintale.”

Aldous Huxley “Reîntoarcere în minunata lume nouă”

Avantaj pacienti psihiatrie

Adica de ce nu e in regula sa vorbesti singur? Nu stiu de unde a aparut si ce baze are chestia asta. Daca vorbesti fara un interlocutor e clar ca esti nebun.

NE-BUN.

Eu eram constient de treaba asta. Si ma simteam prost de fiecare data cand vorbeam singur. Pana mi-am dat seama ca de fapt eram atat de bine conditionat sa  nu vorbesc singur incat nici n-o faceam de fapt. Iata cum se intampla.
Ma gandeam la ceva si ma amuzam asa tare incat pufneam in ras. In momentul ala se activa conditionarea si imi dadeam seama ca sunt singur in camera, ca n-ar trebui sa vorbesc, si exclamam:
- Vorbesc singur!
Moment in care ma simteam prost ca "doar nu sunt nebun sa vorbesc singur".
Acum, daca stau sa ma gandesc, nu gasesc decat lucruri bune despre vorbitul singur.

Beneficiul 1: Amuzament si defulare

Poti sa zici orice. Orice n-ai putea sa spui cand esti cu cineva de fata. Sigur, poti sa ti le spui si in gand. Dar in loc sa vorbesti singur in cap, vorbesti singur pe gura si te gandesti la altceva cu capul. Oricum te saturi de atata vorbit singur in gand in restul timpului, cand esti cu cineva si nu poti sa dai pe goarna orice.

Beneficiul 2: O conversatie decenta. 

Asa cum vorbesti cu cineva care stie ce zice, stie despre ce vorbesti, cu care esti gand in gand. Si asta nu e putin lucru. Majoritatea discutiilor cu alte persoane sunt greoaie. Tre sa te opresti sa explici si sa adaugi informatii la punctul celuilalt de vedere ca sava intelegeti intr-un fel. Foarte obositor.

Beneficiul 3: Timp de gandire

Ai sa descoperi ca de fapt, nici nu prea "stai de vorba cu tine" prea des. Cand e in gand, discutia nu e discutie. Mai degraba un monolog aclamativ/interogativ.

-Imi vine sa ma pis? te intrebi. Imi vine sa ma pis, iti raspunzi si pac, te duci si te pisi.
-Sa spun nustiuce? Spun. Si zici.
-Ma plictisesc? Ma plictisesc. Pot sa plec? Nu! si stai
Si asa mai departe.

Daca muti discutia cu voce tare, si te si auzi vorbind, parca ai mai mult timp sa te gandesti la ce sa spui. Devii mai profund.

Beneficiul 4: Curaj

Ne e frica sa spunem unor lucruri pe nume. E greu sa admiti chestii grave, sau importante si daca n-o faci, le uiti. Ca atunci cand visezi, daca nu zici cu voce tare ce ai visat, cand te trezesti - pac! - uiti tot.

Daca spui lucruri singur functioneaza ca un fel de repetitie pentru viata reala. Ai sa reusesti sa spui la birou ca tu nu vrei sa muncesti in weekend, chiar daca e greu sa refuzi. Ai sa reusesti sa ii spui colegului enervant ca te scoate din minti cu clefaitul. Ai sa poti sa ceri o prima chiar daca ti-e tarsa. Sau altele fara legatura cu biroul.


Una peste alta, eu vorbesc singur. Fiti voi mai tacuti si mai sanatosi la cap.

Bagati-va urechile in ochi pentru astea

Auzi o melodie misto si iti ramane in cap. Ti-o pui pe mp3 player si o asculti cand vrei tu. O dansezi fericit in club din cand in cand.

Asta voi. Eu nu.

O melodie misto e ca un gadget. Ca atunci cand primesti ceva cadou si nu poti sa te dezlipesti de el. Sau ca o pereche de pantaloni pe care ii vroiai de mult si pe care ii cumperi in sfarsit si ajungi sa-i porti in fiecare zi timp de jumatate de an pentru ca iti plac atat de mult.

Ascult o melodie misto de 30 - 40 de ori pe zi. Pe repeat. Nu are sens sa fac nimic daca nu e melodia pe fundal. Scriu cu ea in casti. Ma uit la seriale cu melodia pe fundal. Nu ma deranja pentru nimic in lume daca o ascult. O dansez singur in camera si ma stramb in oglinda. Imi innebunesc prietenii cu ea. Obsesiv - compulsiv.



Si asta e numai de la melodie, de la audio adica. Intru in mood, ma aliniez la ritmul ei. Asta se intampla pentru ca imaginatia mea o ia razna pe melodii misto. Imi fac tot felul de filme, se petrec intamplari, imi fac in cap alt videoclip de fiecare data cand o ascult. De aia prefer sa nu ma uit la clipuri. Las creierasul sa faca ce vrea el.

Sunt videoclipuri si videoclipuri insa. Si trebuie sa recunosc ca unele, foarte rar, devin inseparabile de melodie. Atunci nu mai e numai de ascultat. Ca sa poti sa intri in film trebuie sa si vezi. Am trei exemple.

Prima e de la Florian:



A doua e de la Bean



A treia de la Catalin




Asa, sa nu fiu eu singurul obsedat.

gandirea asta circulara

Demult - mi-e lene sa investighez acum cat timp - am numit acest blog circular thinking.

Asta pentru ca mi s-a parut ca trec prin trei stadii cand trebuie sa aleg cum sa actionez intr-o anumita instanta: intai  aleg instinctiv, dupa aia imi cenzurez alegerea facuta pe motiv ca e instinctiva si aleg o ruta mai rationala, doar pentru ca mai apoi sa se demonstreze a fi fost o alegere neinspirata si sa ma intorc la prima mea alegere, cea instinctiva.(mie treaba asta mi s-a parut a fi circulara)

Uitasem  teoria asta in detaliu pana acum vreo cateva saptamani cand, cu rusine si stupoare, am realizat ca asta nu inseamna neaparat "circular thinking".

Azi mi-am luat in sfarsit inima in dinti si am cautat.

Bineinteles ca eram pe campii.

Circular reasoning: a use of reason in which the premises depends on or is equivalent to the conclusion, a method of false logic by which "this is used to prove that, and that is used to prove this"; also called circular logic.
 
 Da' e in continuare un nume misto de blog. 

Footstorming

Primul meu drum lung cu bicicleta a fost prin clasa a VII. M-am dus cu un prieten in Talcioc, un fel de targ la capatul Focsaniului, de unde am cumparat un Mountain Bike albastru cu 700.000. Era o suma enorma pentru mine. Alocatia era o suta si ceva de mii pe atunci. Nu era de marca, scria Montan Bike pe ea cu galben. Luna aia mi-am cheltuit alocatia pe un bidon galben sa se asorteze cu scrisul de pe ea, o borseta triunghiulara care se monta pe cadru si care si acum mi se pare misto, niste manere galbene de cauciuc pentru ghidon si un stop pe spate. La o saptamana sau doua dupa am plecat cu un prieten bun in cel mai greu drum pe care l-am facut vreodata. Am plecat din Focsani dis de dimineata. Aveam bidoanele pline cu ceai, ranitele in spate si eu - un cort de o persoana in care intentionam sa campam cand obosim. Planul era sa pedalam pana la Tabara Galaciuc, vreo 70 de km. Acum, cand ma gandesc, mi se pare o nebunie. Eram tare mici, nu aveam antrenament si  cortul ala  cu cadru de fier avea 10 kile. Am ajuns noaptea in tabara, cu o pana pe drum si cu picioarele de cauciuc moale.

15 ani mai tarziu, saptamana trecuta, dupa o luna ca un marfar pe montagne russe, m-am hotarat sa ma duc din nou. De data asta pana la Lepsa, mai departe cu 10 kilometri decat ultima oara. Mi-am ales tovarasii de drum pe spranceana. Copywriter Buje, cu fler la rime si ganduri adanci si CS 3.0 Andrei, cu fler la copyriteri si nervi de otel. Amandoi curajosi, antrenati si  nefumatori. Curajosi pentru ca nu e de colo sa mergi 400 de km cu trenul si  160 de kilometri cu bicicleta intr-un singur weekend. Am sperat pana in ultima clipa sa nu se razgandeasca. Nu aveau de gand sa faca asa ceva bine inteles, dar eu am luat raul inainte si nu le-as fi purtat pica daca ar fi dat bir cu fugitii.

Am imprumutat pentru drum masinaria minunata pe care Steven o numeste pe nedrept bicicleta, e ca un Mercedes mult mai usor. Thanks a lot! Laurentiu (care daca ar fi venit cu noi rata ceva de ne-ratat) mi-a imprumutat o casca foarte tare, fara de care daca nu-mi spargeam capul sigur faceam o mare insolatie.
Am prins ultimul tren spre Focsani, pe o ploaie torentiala.

Eu cu bicicleta gri, casca gri, geaca rosie si rucsac albastru. Buje cu bicicleta neagra si casca albastra. Andrei cu bicicleta rosie, geaca rosie, rucsac rosu si casca neagra.

In tren - supra control. Am platit 15 lei bilet pana la Ploiesti pentru fiecare bicleta si dupa ce le-am foit 15 minute pe toate partile, am reusit sa le inghesuim in cel mai ingust ungher din tren, chiar sub nasul controlorilor. Dupa care am stat in picioare pe hol gandindu-ne, ca oricine, ca poate pleaca cineva cu ele. Pana la Ploiesti am baut berile luate din Gara de Nord  (prima bere bauta vreodata de mine in tren, daca e baieteala sa fie pana la capat) si ne-am dat seama ca nu pleaca nimeni cu nici o bicicleta. Dar am ramas pe hol ca era mai interesant. De notat ca am dat cu banul cine sa se duca dupa urmatoarea runda de bere. A picat Buje si la Ploiesti a iesit repede pe peron. Dupa nici 2 minute a plecat trenul si urlam dupa el cu controlor cu tot sa se urce repede. Urcase deja si se miscase atat de felin incat nu l-a vazut nimeni. Oau.

La Focsani, pe peron, ne-a acostat un politist 1/5.0. Un politist Blogger. Care, fara sa fie baut, ne-a tinut de vorba 5 minute, probabil exaltat de aerul nostru metropolitan, si ne-a povestit cat de suparat e el ca in Focsani, in piata mare, n-ai voie sa te plimbi cu bicicleta in weekend. El carevasazica a scris pe blog, a tras un semnal de alarma, dar daca nu mai zice nimeni altcineva nimic n-or sa schimbe legea rea. Ne-a placut de el, dar ne grabeam si am stat ca deh, nu-i tai macaroana cyberpolitaiului de provincie.

Planul era sa innoptam la ai mei Vineri spre Sambata asa ca ne-am dus direct acasa. Unde ne astepta o Masa De Duminica, in sufragerie, cu antreuri, salata cu ridichi, piure si friptura de pui la platou. Nu stiu de ce m-a luat prin surprindere, camarazii mei de drum se asteptau la asa ceva cumparand in prealabil , in pofida protestelor mele, o sticla de coniac si o cutie de Ferrero. Baieti fini.

Am dormit de am rupt si am plecat la drum doua zi pe la 10. Din nefericire sau din graba am plecat ca fraierii pe stomacul gol. De asta ne-a parut rau mai tarziu. Intai si intai ne-a parut rau de Vantu din fata. 19 km in campie, pana la Bolotesti, am pedalat de parca urcam Transfagarasanul. Ar fi trebuit sa fie partea usoara a drumului. Soarta. Undeva pe la km 15 m-a lovit foamea. As fi mancat o omleta. Nu eram singurul. Pana la Km 25 n-am gasit nici un loc unde sa poti manca asa ceva.

Acolo, vis-a-vis de curtea Baronului De Vrancea, e o terasa mica cu un restaurant. Eram déjà teribil de obositi asa ca ne-am prabusit pe o bancuta. Andrei a vrut omleta “imprastiata”, adica “nu ca o clatita”. Buje ne-a povestit dupa ca bucatarul a fost ofensat de postura ciudata in care l-a pus comanda. Andrei a mancat omleta clatita. Am stat de vorba la soare, bucurosi ca se potolise vantul.
Era ora 1 cand am plecat si abia trecusem de treimea cea mai usoara din drum. Pentru siguranta le spusesem ca sunt 90 de km pana in lepsa. Déjà aveam dubii ca putem ajunge acolo pana seara. Fiecare bucatica din drum mi-a adus aminte de prima calatorie. Cu 15 ani in urma ne oprisem la acelasi restaurant. Era mult mai mare si plin de oameni, in timp ce curtea Baronului era mult mai mica, cu un gard normal, nu cu zidul de beton de 3 metri de acum. Ce ma ingrijora era ca nu tineam minte sa fi fost obositi atunci. Ne oprisem sa ne uitam la niste fete, nu de oboseala. De la vant cu siguranta, mi-am spus, si am pedalat in continuare.

Buje nu parea obosit deloc. Ne-a precizat ca e pentru ca duce o viata sanatoasa. La intarea in Valea Sarii mi-am aprins o tigara si am fumat-o in sa. Eu am ritmul meu. Imi cunosc bine pragurile si am invatat ca trebuie sa le depasesti si atat. Cand esti obosit – pedaleaza inca un pic. Dar nu repede. Incet si metodic, ca si cum ai stinge o tigara indaratnica in scrumiera. Ca elicea unei eoliene. Stiu sa ma uit in jur. Daca uiti sa faci asta si ramai incrancenat cu privirea inainte sau in asfalt, nu mai ai resurse sa continui. It’s all in the head.

Buje merge des cu bicicleta. Andrei nu. Andrei era ca mine acum 15 ani. Cand ne-am dat jos de pe bicicleta in Valea Sarii, dupa 50 de km, simteam ca ne-a sudat cineva cate o platosa grea de otel pe coapse. Ramai cu muschii incordati si dor de te ia mama naibii. Valea Sarii e un sat lung tare, 5 km dintr-un capat in celalalt. Eu cu Andrei am mers  mai incet. Buje, cu viata sanatoasa, a luat-o mult inainte. Asa ca am facut popas separat. Eu cu Andrei la un capat, Buje la celalat. Pentru mine durerea asta e placuta, am picioarele obisnuite cu ea. Au ajutat si multele pastille de calciu cu magneziu pe care le-am luat pe drum. Andrei era 3 % calciu cu magneziu. Parca te si calmeaza magneziul. In fine. Am aflat ca si Buje, la 5 km departare, tot praf de oboseala era.

Din Valea Sarii pana in Barsesti si mai apoi pana in Tulnici drumul nu te mai iarta. Ne-am dat jos de pe biciclete si am luat-o la picior cand panta era prea abrupta. Abia urcam si asa. Peisajul e fabulos. Se vede ca din avion in jur, un tinut verde si salbatic. Ca in Lord of The Rings. Omleta se dusese de mult si ne era foame. In trei sate n-am gasit nici un loc sa mancam o supa. Cei din Valea Sarii spuneau ca o sa gasim in Barsesti. Cei din Barsesti ne trimiteau in Tulnici si cei din Tulnici in Lepsa. Am rontait niste surori mai sfaramicioase si mai mici ale Eugeniei si niste banane cum n-am mancat niciodata. Bune tare de tot. Sau poate ne era noua foame.

Din Tulnici pana in Tabara Galaciuc am urcat pe langa bicicleta. Acolo era punctul terminus. Nici cu 15 ani in urma nu trecusem cu bicicleta de tabara. Nu stiam ce urmeaza in urmatorii 10 km. Era 6 dupa amiaza. Din fericire, de acolo mai mult am coborat pana in Lepsa, pe un drum superb, neasfaltat. La 7 si ceva am tabarat in prima pensiune mare dotata cu restaurant si am comandat de mancare. Eram atat de infometati incat uitasem si de oboseala si de tot. Am halit o ciorba de burta si ne-am revenit treptat. Lepsa era ocupata cu PSDisti. Am convins matroana pensiunii ca venim de 5 ani acolo si nu am facut niciodata rezervare, ca vine noaptea si nu ne putem intoarce, asa ca daca nu ne trimite in alta camera o sa ne culcam frumusel pe cea mai apropiata masa din restaurantul dansei. Dupa 40 de minute si 15 telefoane ne-a gasit o camera la Dana 3. Nici n-am indraznit sa intreb daca au apa calda sau altceva. Orice pat era bun. Doar ca a trebuit sa ne intoarcem ceva drum, pana la intrarea in Lepsa, si apoi sa intram pe un drum paralel, desfundat de paraul Putna. Si se lasase noaptea.

Dupa o scurta repriza de off road nocturn ne-am trezit in locul cel mai misto din Lepsa. O cabana mare langa care susura un paraias. Inauntru cald si bine, un living enorm, 130 lei camera cu un pat dublu si unul pliant langa. Dupa o tuica si un dus cald nu mai stiu ce s-a intamplat pana dimineata. Ne-am trezit tarziu si am mancat un mic dejun atat de copios incat mi se face foame de fiecare data cand ma gandesc. Omleta, lapte, cafea, paine taraneasca prajita cu unt si cu gem si suc de portocale. Buje s-a intretinut cu un catel. Eu si Andrei ne-am uitat la nori. Ne-am facut cu totii planuri sa facem un teambuilding in acelasi loc, si mai apoi, la batranete, sa facem o casuta.

Am facut 11 ore de la Focsani la Lepsa si doar 6 ore inapoi. Mai mult am coborat. Cu viteze spectaculoase si placutele de frana incinse Mercedesa lui Steven a stat infipta in drum ca pe sina. Mi-am adus aminte de bicicleta albastra cu care am coborat de mult, care vibra din toate incheieturile si de gandurile negre pe care mi le-am facut atunci amintindu-mi ca vanzatorul bicicletei ma avertizase ca sudase cadrul undeva la mijloc in urma unei rupturi.

Am ajuns inapoi in Focsani pe la 17.30 dupa amiaza, am mancat rapid o ciorba si am taiat-o spre gara unde trenul spre bucuresti pleca la 18.35. Cum am iesit din curtea alor mei mi s-a spart roata din fata. Mai exact am descoperit ca era moale ca un balon spart. Probabil un por. Am mers pe ea asa pana la gara si am urcat in tren in ultimele 20 de secunde.

Buje ieri si-a schimbat cauciucurile si placutele de frana. Deci e pregatit de inca o calatorie. Andrei mi-a spus insa ca nu mai vrea sa faca drumuri atat de lungi. Dar l-a prins si pe el microbul. Si nu mai scapi. Si e din ce in ce mai usor.


View Larger Map

parole

E horror. Am ajuns sa folosesc 21 de parole. Si, bineinteles, nu le mai retin decat pe jumatate.

Pe la inceput cand aveam numai 5 - 6 conturi mi se parea mai simplu - am UN USER si O PAROLA la toate. Si o vreme a mers. Ca pe vremuri cand nu stiam lunile calendarului si mi se parea ok - de ce sa le stiu? Daca am nevoie - ma uit in calendar. He he. Pana am realizat ca e imposibil fara sa le memorez a durat ceva vreme.
In fine, mai multe site-uri si motoare - mai multe reguli, asa ca nu am putut sa folosesc doar o parola pentru mult. curand a trebuit sa mai inventez una de 7 litere ca aia veche avea numai 5 si nu, nuuu - trebuie mai lunga ca nu e safe. Asa ca am mai inventat una de sapte, la fel, memorabila. Apoi a trebuit sa pun si cifre. Si mai e o tagma de parole pe care trebuie sa le schimbi pur si simplu din 2 in doua saptamani.
In momentul de fata nu mai stiu nimic. pe Blogger n-am intrat de doua luni pentru ca nu mergea nici una din parolele universale. Stiti cum e cand te gandesti la o parola si zici - "aaaa, e perfect, cum sa uit asa ceva - radu(asa ma cheama) tudor (asa il cheama pe fratemiu) si 1 2 3. radutudor123. Pare memorabil.
Nu e frate... o uiti a doua zi sigur.

Asa ca am hackerit contul de google sa scriu postul asta. A fost foarte greu si cu ocazia asta am inventat carnetelul de parole.

Test de prostie involuntara

Am primit pe mess un banc despre unguri, dupa cum urmeaza mai jos:

Ajung doi unguri in Bucuresti... Fără nici un ban, foame mare, ce se gandeste unul:
- Hai sa ne despărtim si să cersim si la sfârtitul zilei ne întâlnim să vedem cât a strâns fiecare...
Zis si facut! Se despart ei, pleacă fiecare unde crede de cuviintă si pe înserat se intalnesc dupa cum au stabilit.
- Tu cât ai strâns?
- 10 lei...
- si cum ai facut?
- Am fost într-un parc si am scris pe un carton: NU AM SERVICI, AM 3 COPII DE CRESCUT, VĂ ROG SA MA AJUTATI! Dar tu cat ai strâns?
- 7.658 de lei.
- Iooy!!! Dar cum ai facut?
- Am scris pe un carton: ÎMI LIPSESTE 1 LEU SĂ MA ÎNTORC ÎN UNGARIA !

Ati ras?

Mie mi s-a facut parul maciuca.

Vreau sa ma adresez celor care au zambit imediat dupa ce au citit bancul, dupa care au cazut pe ganduri.
Am cautat bacuri despre romani pe net si n-am gasit nimic. Pentru ca sunt in ungureste. M-am gandit cum ar fi sa ma mut la Miercurea Ciuc peste cativa ani. Si cum ar fi daca as avea si un pusti de dat la scoala dupa mine. Oare ce-ar spune despre bancurile pe care nu le stiu? Ar rade si el?
Nu e nimic amuzant la bancul asta. Absolut nimic. E ok daca te-ai amuzat o secunda inainte sa intelegi, nu e nici o problema. Dar doar pentru o secunda. Si doar daca intelegi dupa aia ca textele astea (da, nu e deloc un banc) sunt manifestari ale unor minti inguste. Ca imprastie ura si glorifica segregatia.

Am citit un articol excelent in Decat O Revista. Daca ai zambit o secunda te rog sa citesti si tu. Se cheama Un Magor, doi Magor si e scris de Magor Csibi. E despre copilaria unui maghiar in Miercurea Ciuc. Mi-ar placea sa aud aceeasi poveste in ungureste, pe alta scena.

In rest pace si sa nu mai radeti inainte sa ganditi.

Meteo?

Zi frumoasa azi. Era soare cand am iesit. Mi-am luat cu incredere copia mea foarte proasta dupa Ray Ban, am lasat fesul acasa si am luat-o cu incredere spre metrou. Ce e misto cu ochelarii astia e ca, in fond, arata exact ca aia originali daca te uiti mai de departe la ei. Abia daca te apropii te prinzi ca sunt "o clona". Plasticul de pe dinauntru e coclit de la transpiratie si caldura, si-a pierdut luciul, e ridat asa. Dar nu ma deranjeaza. Mie imi place plasticul intunecat pe post de lentile. Nu intra nici un pic de soare. In plus, aduc a orb. Orbii sunt cool.
Doua statii de metrou pana la Gara de Nord. E minunat, de o luna merg in fiecare zi la gara. Ma intreb in fiecare dimineata - iau trenul sau ma duc la birou? Suna stupid, cine s-ar duce asa neplanificat, aiurea? 4 minute in metrou insa, adormit si cu castile in urechi, pentru mine asta e o intrebare serioasa. Si reala. Aleg in fiecare zi sa ma duc la birou. Asta e partea a doua. Dar am optat!
Ce fac la birou? Ma gandesc. Nu fac nimic efectiv, in sensul practic al cuvantului. Pur si simplu stau si caut idei. Astept o revelatie. Una mica. Una mare ar fi si mai buna. Ceva de genul asta:

Deocamdata, n-am aparut prin nici un ziar. Mai astept. Mai am rabdare.
Vine si vara... Pacat ca nu e ok sa pleci cu trenul la mare.

Colegii mei de birou canta in fiecare zi la diverse instrumente exotice. Un fluier, o muzicuta, o clapa mai ciudata. Am descoperit si eu un instrument misto. Se cheama Badoneon, e un acordeon mai mic.
Mi se pare foarte tare.
Deci sa vina vara odata ca o iau razna. QED

P.S. : Noroc cu prieteni, am aflat de chestia asta:

Stiu ce faceti cand va incuiati in camera

Va e rusine sa recunoasteti? Va simtiti prost? Sa stiti ca nu sunteti singuri. Toata lumea face asta! Nu trebuie sa va rusinati.

De ce sa te simti aiurea ca citesti Harry Potter? E grozav!

Ca ai putea sa citesti alte carti e perfect adevarat. Eu am citit si alte carti. Asa si? Imi place fantasy. Ador SF.

Daca refuzi sa intelegi ca poti sa creezi o mie de lumi in imaginatia ta, n-ai sa fii  capabil sa intelegi nici macar una, asta in care te duci la munca, la cumparaturi, in care te suna prietenii sa te scoata in oras sau te duci in vizita la parinti.

Avem un ditamai creierul care sta in majoritatea timpului DEGEABA. Normal ca o sa incercam sa ne imaginam toate prostiile cu el. Singurul loc in care poti sa fii cu adevarat liber e in cap.

Exista insa oameni care depasesc granita asta si sunt liberi pe hartie. In carti. Oameni care viseaza lucruri imposibile si le aranjeaza in carti, in asa fel incat sa ne prindem si  noi pana unde merge libertatea asta din cap. Poate in momentul ala o sa fim mai liberi si in realitate.

Ati citit Stapanul Inelelor? NU? Dar ati vazut filmul. Ei, cartea e mai misto decat filmul.

Harry Potter? Cartea? Aceeasi poveste.

Busola de aur? Asta cu busola de aur e groasa rau.

Sunt trei carti de fapt, sub numele de His Dark Materials. Prima in seria asta este Busola de aur. Dupa care s-a facut filmul. Insa daca nu citesti cartea n-ai sa intelegi ca nu e vorba doar de o lume fantastica in care ursii polari vorbesc cu voci baritonale si oamenii zboara in baloane. E vorba despre Religie. Si despre Prostie. Si despre libertatea de a gandi.

Poate ca sunt eu un ciudat si lumea normala nu citeste Harry Potter ci Hemingway. Da. Sigur.

Pentru restul ciudatilor (?) ca mine Ana Muffin a dat drumul la Academia Austera.

Eu nu zic acum ca fata asta nu e sarita de pe fix. Pentru ca e. Site-ul nu are legatura cu asta  insa. Pe site gasiti recenzii la cartile despre care vorbeam mai sus. Multe, multe carti. Asa ca daca nu stiti incotro sa o apucati daca ati citit Silmarillion uitati-va pe aici.

Si dati-va jos de pe scena cu fitele vietii. Mai bine sa citesti despre elfi, dragoni si sabii fermecate decat sa te lauzi din an in pasti cu un Dostoievky din care n-ai trecut de primul capitol. Si stiati ca sunt elfi si pe la noi prin tara? Se cheama altfel insa. Cred ca Muffin are legatura cu I-ele.

Cum sa aperi un sarpe

"Sarpele" e o lovitura infailibila la fusbol. Pocneste bila ca resortul la pinball, nu vezi decat o dunga portocalie.  Lumea ii zice "snake" mai des, dar suna mai bine "sarpe".
Care e treaba cu jocul asta? E ca un mini teren de fotbal, mare cat sa incapa doi oameni unul langa celelalt la joc. Se joaca la dublu - doi pe o parte si doi pe cealalta. Peste teren trec 8 tije metalice, pe fiecare tija e un numar de figurine de plasic - toate de aceeasi dimensiune - in forma de jucatori de fotbal. 4 tije se controleaza de pe o parte a mesei - 4 de pe cealalta, astea sunt echipele. Se introduce o bila pe terenul acoperit de sticla si scopul e sa o bagi in poarta adversa folosind jucatorii de pe fiecare bara. Barele sunt cilindrice, se invart si se misca pe laterala mesei. Teoretic orice traseu al bilei de la un capat la celalt al terenului poate fi oprita cu una dintre formele de plastic sub controlul echipe tale.
Prima tija, din fata portii, are o figurina. Urmatoarea are doi.  Asta e apararea. Cu ei  trebuie sa aperi poarta. Eu joc in aparare pentru ca acolo am invatat sa joc de la inceput si mi-am imbunatatit performantele in timp. Acum am si reflexe, marchez frumos de la distanta.
In fata apararii e o bara controlata de echipa adversa, cu 3 figurine. Astia iti trag la poarta cel mai des. Urmeaza 2 bare pe centrul terenului, unde cate 4 figurine stau fata in fata. Una e a partenerului tau care joaca in atac, cealalta de a adversarului. Inca o bara dupa mijloc, la fel cu bara din fata portii tale, apoi urmeaza apararea adversarului.
La jocul de atac sunt de-abia la inceput. Invarteam stil "elicopter" si eu cam pe vremea asta anul trecut. Asta iti vine sa faci cand dai peste o masa de fusbol pe undeva si n-ai mai jucat, te uiti la barele pe care sunt fixati jucatorii, vezi ca se invart, observi ca e si o bila pe masa si incepi sa invarti cat poti. E amuzant pana joci cu cineva care stie sa joace, punct in care pierzi la zero.

Am jucat in aparare pentru ca acolo mi s-a parut mai usor, e capatul mesei si ai o laterala acoperita. Mi se parea confuz sa joci cu barele din fata - adica in atac. Foarte greu de oprit bila, greu de manevrat. In spate, la poarta, macar prinzi bilele ratate.

Strategia mea de aparare tine de atentie distributiva, trebuie sa fii atent cu un ochi la jumatatea ta de teren si cu celalat la jumatatea indepartata. Chestie foarte greu de realizat, ca si cum ai incerca sa te uiti si in stanga si in dreapta in acelasi timp. Dar mi-a iesit pana la urma, acum apar si golurile direct de la poarta. Foarte periculoase si greu de aparat. Nici nu stii de unde vine bila.

Sunt o multime de stiluri de joc. La fel de multe feluri de lovituri. Evoluezi pe masura ce joci si inveti sa pasezi bila intre jucatorii controlati de tine sau partenerului tau. Poti sa incerci sa pacalesti ochiul in o mie de feluri. Toate au o fisura. Daca ochiul e mai rapid decat mana, viteza nu are nici o sansa in fata reflexului unui jucator cu experienta. Plus ca poti sa estimezi unghiurile, ca la biliard. A ramas o singura lovitura cu care am probleme. Sarpele.
Sarpele e o lovitura directa la poarta de pe linia de atac a adversarului. Jucatorul e cu partea interioara a antebratului pe manerul barei, presand bila cu jucatorul mic de plastic inclinat cu baza spre poata. Se suteaza tragand de brat in sus, si ruland manerul foarte rapid. Jucatorul de plasic se ridica de pe minge, se roteste la 360 si loveste bila. Daca inainte de asta ai miscat putin jucatorul pe bila, portarul e destul de confuz, si smucirea brusca din brat duce confuzia mai departe. E greu de aparat.

Am dat peste atacanti care nu stau deloc intr-un loc, preseaza bila si o misca pe linia de atac foarte rapid, lovitura efectiva e total neprevazuta.

Cum sa aperi asa ceva?

Prima metoda e sa acoperi mai mult din spatiul portii prin balansarea apararii. E tot la ghici - dar macar sunt mai putine sanse sa nimereasca. Asta daca omul din atacul advers nu poate preciza cu  exactitate in ce parte o sa trimita bila. E o treaba de o fractiune de secunda, e greu sa calculezi directia prea eficient. In cazul in care joci cu un expert treaba nu mai sta la fel. Cel mai probabil poate sa suteze fix in coltul portii sau pe centru. Depinde unde vede spatiu. Si aici intervine metoda doi. Poti sa creezi un spatiu artificial, sa-l pacalesti pe atacant. Si sa estimezi  cat ii ia sa ia decizia sa traga. E cu doua taisuri, pentru ca daca iti ghiceste strategia te-ai ars, o sa iei bataie sigur...

Hot timid de arta urbana

Mama fura scrumiere din restaurantele cu chelneri idioti. A furat un cutit si o furculita odata - pentru ca nu eram bine dotat in camera de camin. Le-a furat pentru mine. Mi s-a parut un gest uluitor la momentul respectiv. A fost probabil si o lectie, dar n-am inteles-o decat foarte tarziu cand am ramas iar fara furculite si am vrut sa ma aprovizionez de acasa, dar nu mai erau decat 5. Am schimbat N apartamente in Bucuresti si din fiecare am plecat fara tacamuri, fara cateva oale, eventual fara vreun pat sau vreo masuta. Mobilitatea asta dobandita cu greu a secat visteria maicamii in cativa ani...

Ideea e ca nu ma dau inapoi de la gesturi extreme atat timp cat se mentin la nivelul asta timid. I am a survivor.

Am furat odata o furculita pentru ca mi-era dor de mama :).

Weekendul trecut am furat un poster. Din Kontrol. Asta cu zepelinul. Erau 3 sau 4 la intrare, ca panourile electorale. Mi-au placut din prima. Ciorile fac toata treaba.

Le-am vazut cand am intrat si mi-au ramas in cap - asa ca la plecare m-am oprit in fata lor.

M-am uitat in sus. Nimeni. In jos. Nimeni. Am dezlipit un colt. Cand sa trec la al doilea - pasi. M-am sprijinit nonsalant de un perete, ca si cum asteptam pe cineva sau vroiam sa vorbesc la telefon departe de muzica. Au trecut niste indivizi, dupa care am continuat opreatiunea, cu grija sa nu rup colturile. Imi simteam obrajii fierbinti, ca mi-e rusine sa fur chestii, asa ca am mai stat un pic pe scari sa nu para ciudat pentru bodyguardul de afara. Nu era nici unul cand am iesit.

L-am lipit pe sifonier, langa usa. Mai am unul vis-a vis, de la alt eveniment. E misto cromatica, cu verde si portocaliu. Ma consider un fel de luptator de guerilla impotriva tablourilor in serie de la Ikea pe care le vad peste tot, expuse cu mandrie. Stiti cate Marilyn Monroe pixelate am vazut? Brrr.

Nici n-am dat atentie la ce scrie pe el. Abia azi , la 4 zile dupa, am dat un search. Ei bine baietii de la BRUM CONSPIRACY suna foarte bine. Foarte foarte bine. Nici n-auzeam de ei fara furt, inselaciune si alte alea. Canta maine in Kontrol. Am sa merg sa-i vad live, nu se poate sa nu ma duc acum - stau cu zepelinul lor in fata in fiecare zi.

My mom would be SO proud.

Povestile Andradei ies la suprafata

Blogosfera e ca o scena de muzica underground. Scrii daca ai despre ce sa scrii, daca stii cum si daca iti place. Fara nici un beneficiu. Fara fani. Fara cititori, doar cu prieteni. Scrii de dragul scrisului.
E ca si cum ai lua o chitara in mana si te-ai aseza la coltul unei strazi din Militari de exemplu, si ai incepe sa canti incetisor. Mai vine cate cineva care stie cand o sa canti. Se mai opreste un vecin din cand in cand, te-a auzit de la balcon si i-a placut. Ce se intampla insa cand la coltul strazii se aduna atat de multa lume incat incurca circulatia?
Andrada scrie povesti pe www.verzi-si-uscate.ro de 4 ani. "Povestind Bucurestiul"  trecea cu masina prin zona si a vazut multimea adunata la coltul strazii ei, asa ca le-au luat pe cele mai frumoase si le-a publicat intr-o "carte de povesti".
"Povestind Bucurestiul" e o antologie de schite si intamplari din Bucuresti. Nu stiu unde o sa se gaseasca de cumparat, dar sunt convins ca o sa-l gasiti pe undeva in curand. Editura e Epsilon Press.

Pe autoare puteti s-o cititi oricand la colt de strada. Despre taximetristi, romante desantate cu gust interbelic si caini vagabonzi.
E important insa ca se poate ajunge de pe blog pe hartie. Asa ca am sa o zic raspicat. Andrada a scris aiureli frumoase pe blog si lumea le-a pus intr-o carte. 
Reconfortant de normal nu?

Dictoane usoare

tii ca se spune "tine-ti prietenii aproape, dusmanii si mai aproape"...
E de fapt o smecherie, din aia inventata de inteleptii unei alte vremi, cand lumea intelegea niste lucruri si le transmitea mai departe. Azi nu s-ar gandi nimeni "uite asta e o chestie desteapta, hai sa vedem cum o transmitem sa o inteleaga toti prostii, nu doar noi"...
Ideea e ca de fapt cel mai bun prieten ti-e si dusmanul cel mai important. Ei, tipii astia n-au nimic cu tine, doar te vad intr-o cu totul alta lumina, alta perspectiva. Nu se lasa influentati, nu-i dai de pe pozitii. Mereu vigilenti, nu iti iarta nici o geseala. Convingerea lor e ca sunt indreptatiti sa creada ce cred si sa faca ce fac.
Despre astia e vorba, nu despre inamicii comuni, eternii raufacatori. Cum sa ii tii pe aia aproape? N-ai nici o treaba cu ei. N-ai sa te imprietenesti cu cine stie ce idiot care ti-a facut un rau aleator, fara nimic personal.
Inteleptii aia stiau cat de orbeste ne urmam convingerile, si cum nimic nu trebuie sa fie atat de definitiv. Trebuie sa ne schimbam din cand in cand convingerile, din simplul motiv ca se poate. Fara nuante de gri nu exista nici un fel de progres intelectual. Ramanem acolo, penduland prosteste intre alb si negru.
Asa ca nu trebuie sa facem nici un efort. Nu trebuie decat sa-ti tii prietenii pe langa tine si te-ai scos, urmezi dictonul.
Cand eram mic ma gandeam mereu ca e destul de incomod sa-ti tii dusmanii mai aproape ca prietenii. Adica cum? Cat de aproape? Sa te culci cu ei?
Acum sunt dependent si de cafeaua de dimineata cu dusmanul.

tin-te bine

Ca trec lucrurile pe langa tine.
In timp ce tu te intinzi dimineata in pat, altcineva se urca in tren sperand in capatul liniei.
Te intorci cu fata in perna si iti vine sa stai acolo, in caldura. Ca si cum ziua nici n-ar exista. Altcineva, pana la ora indecenta la care te-ai hotarat tu aseara sa-ti pui ceasul sa sune, s-a indragostit pana peste cap de o colega.
Cat deschizi fereastra si te speli pe dinti, cineva ca tine a iesit fericit de la un interviu.
Douazeci de minute cat sa versi zatul de ieri din ibric si sa pui de cafea, sa tai doua felii de paine si sa le pui in prajitor si sa cauti laptele in frigider.
Douazeci de minute sa citesti cu mintea limpede o pagina care iti schimba definitiv o impresie.
In zgomotul camionului de gunoi poti sa intinzi unt pe o felie de paine prajita sau sa scrii o idee geniala.

Pana sa dai drumul la laptop sa-ti verifici mailul, o lume intreaga a trait intens sau a facut ceva exceptional.

Nu ca-ti vine sa te culci la loc ?

Complex Peter Pan

Incep sa cred ca e  profitabil emotional sa imbatranesti. Eram de parere ca trebuie sa “te pastrezi” cat mai naiv posibil, cat mai aproape de mintea ta de copil ca sa poti sa experimentezi pang-ul ala emotional care e uimirea. Sa poti sa fii surprins placut de ce se intampla in jurul tau. E plictisitor rau fara revelatii care iti sucesc parerile, imagini care te emotioneaza pana ti se ridica firele de par de pe antebrat sau situatii atat de amuzante incat ai zice ca n-o sa mai poti sa fii serios in viata ta.

Pornesti de la un punct in care te uimesc cele mai banale lucruri. E clar ca pe masura ce evoluezi n-ai sa mai razi la glumele la care te tavaleai pe jos cu 3 -4 ani in urma, n-o sa ti se mai supradilateze ochii de la un sarut si n-o sa ti se para  ca vezi lumea altfel dupa 19 minute de sitcom. Dar speri sa ti se mai intample, nu sa te schimbe si gata - pa fericire. Asa ca e enervant cand pierzi sentimentele astea gratis si chiar devii ostil la elemente care introduc un grad mai inalt de complexitate. Zici “eu n-am sa stau sambata seara acasa cu o carte in mana” ca si cum un club si o sticla de rom sunt o valoare absoluta la fel cum ziceai cu 10 ani in urma ca n-ai sa asculti altceva decat rock. Drum & bass ? Nu merita nici jumatate de kb pe hard-ul tau.Mhm.

Dar toate astea se schimba. Ajungi sa-ti suni parintii ca ti-e dor de ei sau sa gatesti dupa amiaza. Realitati la care sperai sa nu se ajunga niciodata, cumva. Si vrei sa opresti un pic lucrurile, sa tragi de timp pana nu se ajunge la chestii mai grele. Dar cum ziceam, s-ar putea sa gresesti. Poate nu e nevoie sa recitesti Dune ca sa iti regasesti valorile sau sa pierzi o noapte cu long-drink-uri si flirt incandescent ca sa iti refaci “self-esteem-ul “.  Absoluturile de ieri nu sunt altceva decat variabilele de maine, convingeri pe care te bucuri sa le ai, dar preferi sa iti lasi optiunile deschise – in caz ca. Nu stiu daca faci asta ca sa  dai peste lucruri mai bune sau sperand ca pur si simplu ai sa te sucesti si ai sa descoperi ceva ce nu observasesi mai inainte, cert e ca e o nevoie de nou care iti schimba parerile inevitabil.

Asa ca  azi stau cu o carte in mana, la patru dimineata, in pat, ascultand tracy chapman si  scriind notite la fiecare capitol. Eu, care n-as fi acceptat in ruptul capului ca o carte poate sa-ti modifice radical convingerile si daca se intampla atunci esti cam idiot. Care nu concep sambata decat ca pe o gaura neagra in care aluneci printre shot-uri, strazi goale de oameni, noapte si imposibilitatea de a fixa un punct fara sa ti se faca rau.

Adevarul e ca sunt la mijloc. Am un pahar de vin langa mine si m-am oprit din citit sa scriu aberatii solipsiste pe blog. Dar ma simt foarte bine, nesperat, cu increderea pana in tavan si cu fiori pe sira spinarii. As putea sa ies oricand, oricum. Si nu imi mai e frica sa imbatranesc, e misto sa imbatranesti, te faci mai destept. Vrei nu vrei. In stilul asta maine-poimaine anunt relaxat pe blog ca ma casatoresc. Sau deschid o casa de discuri pentru manelisti. Orice numai sa ma mai mire lumea un pic. Optiunile sunt deschise.

Speraclu pentru usa succesului

Va prezint varianta imbunatatita a masinariei de povesti fantastice

Nu imi vine sa cred ca cine o fi scris, la vremea lor, Ciresarii, Liceenii sau toate filmele cu Sergiu Nicolaescu, a avut acces la o tehnologie atat de avansata. Suspectez un calator temporal roman, fanatic simpatizant al ideologiei balcanic Marxiste. Sa-i spunem Nea' Costache. Cu nepoteii lui, care il vor intelege cu adevarat abia mult mai tarziu cand intra la munca pe santier si devin oameni mandri, dar care il iubesc oricum ca pe unchiul favorit, construieste in hambar o statuie a lui Lenin. Spiritul marelui om, sensibilizat de munca grea a familiei pentru CAP si planul cincinal, insufleteste piatra rece si ii vorbeste lui Nea Costache. Acesta, topit de placere, e gata sa accepte misiunea deceniului, sa calatoreasca in timp pentru a fura cea mai grozava inventie a viitorului - Masinaria de Vise Standardizate. Pe care o transmite pe linie paterna, modificata de asteptarile fiecarei generatii.
Astazi , urmasii lui Nea Costache lucreaza prin televiziuni....

DA, e o chestie cu fata lui Lenin nu? Parca s-ar uita la tine de peste timp... ati avut vreodata vise in care toata lumea pe care o cunosateti are capul lui Lenin?? Daca nu - va invit sa nu va mai ganditi la asta niciodata.

Nevroze wireless

Cum e cand ai de facut un proiect si stai cu documentatia adunata pe pat dar ti-e tarsa sa deschizi prima pagina pentru ca din momentul ala nu vezi decat doua posibilitati:  ori il faci ori nu-l faci. Posibilitatea insuccesului iti moaie picioarele. Si sunt atatea lucruri pe care ai putea sa le faci in loc de 10 ore de munca la o chestie din care ar putea sa iasa fix 0.
Se cheama ca esti nevrotic. Ca un mecanism homeostatic la nivel psihic. Ti-e frica sa iti strici echilibrul interior. Intra la  capitolul "alte tulburari psihice". Nu e mare branza. Daca verific acum - s-ar putea sa gasesc si tratamente. Dar pentru ca n-as face altceva decat sa aman mai mult momentul in care ar trebui sa ma apuc de "proiect", n-am sa o lungesc si cu research-uri dupa pastile.
Daca vreti sa investigati fenomenul, fie ca va simtiti cu musca pe caciula sau nu - aici gasiti mai multe informatii.

Am si niste diagrame interesante despre cum ma afecteaza personal nevrozele, pe care daca n-am sa uit sa le copiez de pe caiet, o sa le pun online pe aici.

Tin sa mentionez ca acest post a fost scris cu internet wireless ! De aseara am intrat in randul oamenilor care pot sa scrie pe blog direct de pe buda sau din balcon. Cutiuta neagra cu internet wireless statea de multa vreme pe o masuta in camera, adunand straturi si straturi de praf. Pentru ca nu am reusit sa ma mobilizez si sa o instalez in aproape 2 luni. De ce? Vezi mai sus. A venit un prieten ieri si a instalat-o in 5 minute.

Sunt tulburat psihic, dar am wireless. 1-0 pentru Pollyanna

Cititori romani - pregatiti-va

Poate ca in vest deja s-a saturat lumea de basme pentru copii. Poate s-au intors la Hemingway si se vor uita dispretuitor la noi. Dar nu conteaza - binele invinge la sfarsit. Noua nu ne pasa ca transforma intr-o gluma ceea ce pentru noi pot fi lucruri serioase. Ba mai mult - ne bucuram pentru aceasta sansa. O s-o transmitem si noi in Moldova peste 40 de ani, sub forma de manuale amanuntite. Nemira abia asteapta.

Va ofer ghidul perfect pentru a deveni un autor de succes in Romania. Sa se noteze ca eu am facut-o, in 10 ani vreau un simpozion Science Fiction in cinstea mea.

Via  http://wondermark.com/554/ . Astept propuneri pentru locatie si sponsori.

Un roman, un neamt si un canadian se fac praf

Un roman un neamt si un canadian se fac praf si stau de vorba. Dezinhibati, se comporta fiecare conform trasaturilor nationale specifice: romanul e visator si docil, neamtul e intreprinzator si critic iar canadianul o face pe prostul fara rezerve.

Neamtul zice:

“In loc sa sparga strazi aiurea prin Bucuresti, mai bine ar investi in canalizari si purificarea apei. Degeaba scapi de gropi pe strada daca omul sta cu miros de canal in casa.”

Romanul riposteaza, partinitor:

“Da, ai dreptate, dar iti dai seama ce efort urias ar implica asta? Abia reusesc sa repare o nenorocita de strada in jumatate de an – d-apoi sa reconstruiasca toata canalizarea sau sa … purifice apa.”

“Nu ar dura atat de mult…sub 7 ani, cred, numai ca e mai mult decat perioada unei guvernari si daca depaseste inseamna ca celalat guvern ar beneficia de avantaje…” zise neamntul si pufni in zeflemea stropind putina bere pe masa.

Canadianul intra si el in discutie:

“Sau ar putea sa omoare o maimuta, ceva…” 

Nebagat in seama, ragaie si desface inca o cutie. Discutia continua.

“Da, recunoaste romanul, nimeni nu vrea sa faca vreun cadou puterii viitoare. Daca stau sa ma gandesc insa, sunt toti niste prosti. Nu trebuie decat sa presezi pentru un proiect mai rapid si sa rezolvi in 4 ani, nu?”

“Noi in Germania am putea sa o facem in 3 ani”

“Poate ar face-o dar sunt prea fraieri sa inteleaga cat de mult i-ar ajuta asta. Imagineaza-ti o campanie guvernamentala care sa indemne populatia sa nu mai cumpere apa imbuteliata! Sa bea apa de la robinet si sa economiseasca banii – ca uite - am reparat purificarea! Sau canalizarea – in fine”

“SAU…! Sau ar putea sa omoare o maimuta ? “ zice canadianul si se scuza politicos ca nu e atent la conversatie; pur si simplu nu-i plac maimutele…

“De ce nu incerci sa faci TU ceva in privinta asta?” il intreaba neamtul pe roman.

“Ce as putea sa fac? Nu sunt nici politician nici patron de club de fotbal. Mai e apa minerala? ”

“Vezi?! Asta lipseste la voi… Initiativa personala. De aia nu merge nimic… “ pufneste iar neamtul

“Omorati mai maimuta si hai sa incheiem!!! Devine plictisitor…“

“Nu poti sa faci nimic fara o gramada de bani in tara asta. Vrei  sa ai un cuvant de spus ? – trebuie sa ai o finantare grasa…”

“Nu e adevarat” zice neamtul. “Gandeste-te, chiar n-ai putea sa faci nimic? Esti tanar, esti ambitios, poti sa convingi lumea, ai blog…”

Romanul ramane tacut, parand ca va ceda disputa in favoarea neamtului dar…

“Nu stiu cum sa-ti explic prea bine, sunt constient ca as putea sa fac incercarea asta, cu ceva efort poate chiar sa schimb ceva, dar daca am sa investesc atat efort la un moment dat, as face-o pentru mine, nu pentru tara” isi ridica cate doua degete cand zise tara si clipi mai des.

Discutia se incheie si intrucat canadianul adormise cu capul pe masa plecara toti acasa.

In noaptea aceea romanul nu putu sa doarma. Argumentele neamtului erau fara cusur. Se intoarse de pe o parte pe cealalta, zgandarind sentimentul patriotic pana dimineata, cand lua in sfarsit o hotarare.

“Am sa incerc sa fac ceva bun pentru tara mea, pentru ca pot. Dar nu cu visele nebune ale ale neamtului. Nu poti izbandi in asa ceva fara bani – asa ca am sa fac intai rost de ei”

Si cine are bani in tara asta?

“Becali.  Am sa-l conving ca pot sa schimb lucrurile in bine pentru generatiile viitoare si pentru guvernare deopotriva daca imi finanteaza o cariera politica.”

Asa ca, fara sa stea prea mult pe ganduri, isi lua cel mai bun costum, bau un paharel de tuica si se duse in audienta la castelul lui Becali.

Ajuns acolo, urca timid scarile de marmura si il convoca pe marele pastor. Vine Becali, sa stea de vorba cu el si romanul ii povesteste la ce s-a gandit.

“Sunt tanar, ambitios, pot sa conving lumea, am blog. Am sa construiesc o canalizare noua si am sa purific Bucurestiul. Am sa ajut pe toata lumea cu apa potabila de la robinet si or sa ma aleaga presedinte”

Becali statu putin pe ganduri si ii spuse:

“Uite, m-ai convins. Am sa-ti dau bani pentru o cariera politica. Dar trebuie sa o convingi si pe maimuta ca nu iau decizii importante fara ea…”

Cool Hand Luke

N-am stiut ! Tot timpul asta n-am stiut ! Am ascultat  Civil War de la Guns 'n Roses de un milion de ori, am avut o suta de mii de migrene de la mosit pe melodia asta sub ochii indulgenti dar perplecsi ai adultilor. Play-ul de pe butoanele walkman-ului s-a sters de apasat si nici  una din casetele cu cu arme si trandafiri pe coperta n-a ramas magnetizata ... in ce neagra ignoranta am trait pana acum.





Asta e cantecul.




Asta e scena din Cool Hand Luke - pe care l-am vazut abia de curand.

Axl Rose. The King of copy/paste. Genial.

Cand te gandesti ca tot timpul am trait cu impresia ca e vorba de o batrana care se plange ca au batut-o niste oameni rai ... doar ca nu faceam legatura cu razboiul civil prea bine. Oricum am crezut ca e vorba de cel din 1861–1865...